Pagina principalã > Þinutul Secuiesc
 
 

Prin Ţinutul Secuiesc se înţelege vechile scaune secuieşti din Transilvania: Covasna de azi, Harghita şi judeţul Mureş. În perioada medievală suprafaţa Ţinutului Secuiesc era compusă din aşa numitele scaune, care în acea perioadă purtau următoarele nume: Scaunul Mureşului, Scaunul Odorheiului, Scaunul Ciucului şi Trei Scaune.

Ţinutul Secuiesc este delimitat de evidente graniţe naturale, izolând locuitorii de tot ce se află în afara ţinutului? Obiceiurile populare strămoşeşti s-au păstrat nealterate în interiorul hotarelor cu întreaga încărcătură, specificitate, limbă şi port. Acesta este şi motivul pentru care secuiul îşi numeşte ţara cu demnitate: Ţinutul Secuiesc -Ţara Secuilor.
Secuii au inclusiv o scriere proprie care este cunoscută cu denumirea de scriere runică secuiască. În general, scrierea runică se realiza prin dăltuire în lemn, activitate care a determinat şi apariţia numelui scrisului în limba maghiară – rovásírás, un scris realizat de la dreapta la stânga. Semnele au şi un caracter decorativ, din acest motiv ele erau folosite şi ca elemente de ornament. În această regiune porţile secuieşti au o splendoare specifică. În general există o poartă separată, destinată vehiculelor şi o poartă destinată persoanelor. Cele două porţi sunt legate într-un întreg. Astfel, poarta poate fi şi acoperită. Specificitatea formei este dată de boltă, care poate fi întâlnită sub 3 tipuri diferite. Porţile secuieşti se remarcă şi prin inscripţiile caracteristice. În acest sens iată câteva exemple elocvente: „Pace musafirului, Binecuvântare drumeţului"„Dacă ale tale intenţii-s bune poarta ţi-e deschisă, altfel să ai calea bătută"„Gazda porţii e un ospitalier, care cu braţele deschise îşi aşteaptă drumeţul".
La secui tradiţiile sunt încă puternic înrădăcinate în conştiinţa lor: aici se menţin vii tradiţiile cu încărcătura lor rituală care se desfăşoară întocmai şi azi: Nunţi săteşti, Lăsata Secului, Sărbătoarea Paştelui şi Hramurile. Cu aceste ocazii sunt evidenţiate porturile populare purtate cu drag şi de către tineri.
Gastronomia secuiască se bazează pe câteva produse alimentare de bază: cartofi, varză, carne de porc şi reflectă vremea aspră şi frigurile năprasnice de iarnă din regiune. Sunt recunoscute bunătăţile culinare pregătite cu prilejul tăiatului porcului, ca de exemplu: slănina, cârtaboşii, carne prăjită conservată în borcane. Înaintea apariţiei cartofului alimentele de bază erau meiul şi secara. Cel mai apreciat condiment este chimionul din care prin prăjire în ulei se pregăteşte ciorba de chimion. Din chimion se pregăteşte şi „Chimionul Secuiesc", care e de fapt o băutură spirtoasă. Cel mai larg răspândit desert este „Kürtöskolács", care şi-a primit numele de la hornul sobei, întrucât secuii numesc hornul sobei „Kürtőcső". Astfel, „Kürtöskolács" este de mărimea lemnului de foc de sobă, prăjitura ce respectă inclusiv diametrul acestuia. Aşadar, „Kürtöskolács", este numit acel aluat dospit care este învârtit în jurul unui lemn cilindric, ce este rostogolit în zahăr, iar în timpul coacerii zahărul se topeşte căpătând o culoare de caramel, dând strălucire prăjiturii.

Trei Scaune
Scaunul Odorheiului
Scaunul Mureşului
Scaunul Ciucului

Trei Scaune se află în colţul sud-estic al Ţinutului Secuiesc. Sunt aşezate peste 90 de sate pe suprafaţa de odinioară a regiunii Trei Scaune. După un aforism se spune că un secui i-a cerut lui Dumnezeu să-i dea doar o suprafaţă pe care să încapă trei scaune. Când Dumnezeu i-a înfăptuit dorinţa, vicleanul său rob a ars cele trei scaune şi cu cenuşa lor a reuşit să împrejmuiască o suprafaţă destul de mare. Această suprafaţă, delimitată cu cenuşă, a numit-o Trei Scaune.

Trei Scaune n-a fost etnografic niciodată o imagine unitară. Prin cele mai importante transformări a trecut Scaunul Şepşi, însă cea mai arhaică zonă este considerată Scaunul Orbai. Scaunul Kézdi (actualul oraş Târgu Secuiesc şi împrejurimile), precum şi împrejurimile Baraoltului se află printre regiunea cu cele mai multe tradiţii, în care se manifestă cele mai vechi obiceiuri, iar arta populară este la ea acasă.
Aceste meleaguri sunt recunoscute prin arta populară specifică, prelucrarea lemnului, activităţi în domeniul textil şi meşteşugurile cu argilă care joacă şi azi un rol important în viaţa locuitorilor.
Printre meşteşugurile de prelucrare a lemnului care s-au impus se află inclusiv pictura mobilei, lăzile sculptate, dăltuite cu decoraţii. Culoarea de bază a mobilei vopsite la Tg. Secuiesc este de un verde închis sau albastru închis, peste care se picta coroana cu nuanţe vii şi laleaua cu petale împletite. În Scaunul Orbai lăzile realizate şi decorate prin sculptură erau de culoare roşie vie şi verde deschis sau albastru deschis, care erau decorate cu garoafe şi trandafiri.
Mobila vopsită era un produs renumit al zonei din jurul Baraoltului, prin care astfel au fost salvate comoara ornamentală şi lumea formelor specifice Scaunului Odorhei, conturând astfel stilul propriu, prin care s-a făcut cunoscut. Inclusiv cioplirea lemnului a fost o îndeletnicire renumită, ce s-a regăsit şi în această zonă la nivelul porţilor secuieşti specifice de altfel nu doar odorheienilor, menţinându-se până în zilele noastre.
Arta populară din regiunea Trei Scaune, prin particularităţile sale în cadrul culturii Ţinutului Secuiesc, este reprezentativă prin nuanţa pe care o promovează, acelaşi lucru putem afirma şi despre obiceiurile populare. Cele mai bine păstrate/conservate tradiţii, ce se manifestă şi azi, sunt cele specifice sărbătorilor precum Lăsata Secului. Secuiul din Trei Scaune se regăseşte cel mai bine în aforisme şi prin glumele cu care sunt încântaţi participanţii la Lăsata Secului.
Obiceiurile de Paşte au o anumită particularitate, cu acest prilej sunt evidenţiate intensiv ca un obicei specific ocolirea hotarelor şi udatul. Ocolirea hotarelor are caracter magic, astfel fiind asigurată protecţia acestora iar prin intermediul rugăciunilor se realizează inclusiv legătura sacrală cu locul respectiv. Totodată, prin aceste manifestări vesele,însoţite de cântece în căruţe se conştientizează şi în rândul tinerilor amplasarea hotarelor.
Obiceiurile de crăciun sunt într-o fază latentă, multe dintre ele fiind uitate în Trei Scaune.
Dintre obiceiurile religioase cel mai bine s-a păstrat pelerinajul hramului. Pentru catolicii din zona superioară a regiunii Trei Scaune s-au format locuri de pelerinaj cu prilejul hramului, cel mai important fiind cel de lângă Sânziene.

Scaunul Odorheiului este unul dintre scaunele secuieşti de odinioară ca ţinut independent. Este aşezat în vestul Ţinutului Secuiesc, delimitat de Homorodul Mare şi Homorodul Mic, praiele din Vărşag, respectiv celelalte ape afluente.
Estetica şi funcţionalitatea construcţiilor populare au fost de fiecare dată combinate. Cea mai importantă funcţie a casei familiale a fost să asigure condiţii de viaţă decente, dar în acelaşi timp şi crearea unui climat propice unei familii numeroase. Construcţia era inacceptabilă fără decoraţiuni. Pe grindă erau gravate înscrisuri, pe stâlpurile turnuleţului se află dăltuite ornamente, iar decoraţiunile faţadei prin diferite tehnici de construcţii făceau posibilă realizarea simbolurilor. Astfel, dincolo de caracterul de locuinţă, casa avea şi funcţia de delimitare a proprietarului în societate, conferindu-i statutul social ocupat în comunitate.
În conştiinţa secuiască o gospodărie fără porţi specifice este de neconceput, acestea conferind prin varietatea lor o imagine pitorească străzii; în Scaunul Odorhei, localitatea Satu Mare este cea mai reprezentativă din acest punct de vedere, fiindcă în sat, prin recunoaşterea valorilor arhitecturale tradiţionale ale porţilor, ele sunt preţuite pentru viitor sau pentru generaţiile viitoare.
Cioplirea, dăltuirea lemnului, împletitul coşurilor, ceramica reprezintă ocupaţii care treptat s-au transformat din meşteşuguri în meserii artizanale şi astfel anumite sate s-au transformat în centre cu aceste domenii de activitate.
Produsele meşteşugăreşti din regiune reflectă atât talentul şi abilităţile meşteşugarilor cât şi stilul şi poziţia socială ale proprietarilor acestora. Decoraţiunea poate fi întâlnită inclusiv pe mijloacele de lucru obişnuite, nu numai pe obiectele distinse. În afară de funcţia primordială a decoraţiunilor acestea au fost folosite pe obiectele de uz casnic şi cu scopuri magice. Pălăriile din paie şi împletiturile se găseau în comerţ şi în afara hotarelor Ţinutului Secuiesc. Cea mai vizitată localitate din Scaunul Odorhei este şi azi Corundul, sat cunoscut ca un centru al îndeletnicirilor ceramice, datorită cărora a fost posibilă dezvoltarea turismului.

Scaunul Mureşului este o zonă independentă şi unul dintre vechile scaune secuieşti a cărui reşedinţă a fost oraşul Tg. Mureş. Scaunul Mureşului este situat pe malurile a trei râuri: Mureş, Niraj şi Târnava Mică. Nirajul şi Târnava Mică sunt râuri adiacente ale Mureşului, iar în amonte râul dominant e Muntele „Bekecs" (muntele „sfânt" al Scaunului Mureşului). „Atât din punct de vedere ornitologic, cât şi din punct de vedere hidrografic, aşezarea Scaunului Mureşului are condiţii favorabile, aici fiind acea zona a secuimii care are o climă blândă şi totodată este zona cea mai fertilă din punct de vedere agricol. Aici aproape că se împletesc înmănunche spicele de grâu aurii ale lui „Ceres" cu ciorchinele de struguri ale lui „Bachus"; Aici găsim un pământ prielnic recoltelor şi totodată o zonă prielnică viticulturii,"scria Orbán Balázs.

Un obicei specific zonei este ocolirea hotarului. În a doua zi de Paşti începe stropitul în acompaniamentul muzicanţilor. Scaunul Mureşului are cea mai bogată cultură a dansului din Ţinutul Secuiesc. Pe lângă dansul secuiesc de recrutare, această regiune este şi locul de provenienţă al învârtitei specifice Scaunului Mureşului, şi tot aici apare pentru prima dată specificitatea dansului ceardaş cu coloristica mişcărilor secuieşti sau dansul ceardaş ţigănesc.

Scaunul Ciucului sau Ţara Ciucului este bazinul închis între brazii înalţi ai Harghitei şi ai Carpaţilor Meridionali. Ciucul şi Gheorgheniul sunt zonele secuimii care potrivit bibliografiei etnografice de specialitate, sunt considerate zone importante în păstrarea tradiţiilor. După cum se ştie, Scaunul Ciucului este polul frigului din Ardeal (şi România): este o curiozitate din punct de vedere climatic. Acest lucru se datorează faptului că este un bazin închis, unde inversiile de temperatură sunt foarte frecvente, aerul rece se adună în valea Oltului, pe când munţii din împrejurimi au un aer mai cald chiar şi iarna.

Zona Ciucului este ţara apelor minerale şi a mofetelor, unde întâlnim o gamă variată de ape carbogazoase cu conţinut de fier, săruri minerale alcaline, precum şi ape minerale cu efecte terapeutice radio-active. Locuitorii din zonă folosesc de sute de ani puţurile de apă minerală şi mofetele în scopuri curative. În satele acestei zone există încă o serie de obiceiuri. Aproape în fiecare regiune se păstrează Lăsata Secului. Unde nu există acest obicei vom întâlni cel puţin organizarea de baluri. În câteva sate din regiunea Ciucului de jos, Ciucului de Sus şi a Gheorgheniului există încă tradiţia vegherii mormântului sfânt în vinerea mare şi în cele mai multe locuri s-a revigorat tradiţia ocolirii hotarului în ziua de Paşti.
Amintirea ţesutului de covoare este păstrată de covorul ciucan vopsit. Importante centre de olărit au existat în Dăneşti şi Mădăraş. Covoare vopsite şi cergi s-au confecţionat până la sfârşitul secolului al XIX-lea. În unele zone mai izolate din Zona Ciucului şi a Casinului şi în zilele noastre se mai ţes covoare vopsite din lână, cuverturi.
În zonele răsfirate ale Ciucului trăiesc Ceangăii din Ghimeş. Aceştia s-au stabilit la graniţele Moldovei şi Ardealului, în zona de izvor a râului Trotuş. Aici nu există aşa numitele sate compacte, ci doar case răsfirate care se împart în „părâuri". Adesea acestea îşi primesc numele de la câte un nume de familie (de exemplu: părâul Antalilor).
Potrivit Ceangăilor din Ghimeş,strămoşii lor s-au refugiat în această zonă, încercând să scape de recrutare, numele de ceangău născându-se din acest fapt: a ceangăi = a pleca din comunitate. Asemănarea portului lor cu cel al ceangăilor din Moldova este explicată tot prin faptul că erau nevoiţi să se ascundă, în trecut acesta fiind creat şi folosit pentru a nu fi recunoscuţi de cei care îi urmăreau. Un specific al stilului de viaţă ceangăiesc este traiul la colibă. În fiecare primăvară cei din Ghimeş se mutau în locuinţa de vară mai apoi toamna, în jurul zilei de sfântul Mihai, se reîntorceau la vatra de iarnă. Principala lor preocupare era creşterea animalelor în munţi şi prelucrarea lemnului. Datorită poziţiei lor de graniţă şi-au creat o cultură proprie, care include numeroase nuanţe carpatice, dar şi moldoveneşti. În ciuda faptului că satele lor sunt destul de răsfirate cultura lor rămâne unitară. Au un folclor străvechi extrem de bogat, iar obiceiul dansului popular cuprinde o gamă extrem de variată. Principala formă de petrecere a ceangăilor din Ghimeş a fost dansul. Specialiştii etnografi consideră că există circa 35 de evenimente în cadrul cărora se dansează şi aproximativ 30 de feluri de dans. Instrumentul principal al muzicienilor ţărani este gordonca.

 
 
 




 
  •  DirectWeb © 2011
DirectWeb Webdesign Printdesign