Într-o accepţiune mai largă, Mărginimea Sibiului reprezintă o entitate geografică, istorică şi etnografică cuprinzând salba de sate româneşti aşezate la poalele Munţilor Sibiului. Aparţin Mărginimii Sibiului localităţile Boiţa, Râu Sadului, Tălmaciu, Tălmăcel, Răşinari, Poplaca, Gura Râului, Orlat, Fântânele, Sibiel, Vale, Sălişte, Galeş, Tilişca, Rod, Poiana Sibiului, Miercurea Sibiului si Jina. Într-o accepţiune mai restrânsă, Mărginimea Sibiului este teritoriul din fostul Ducat al Amlaşului, având drept nucleu satele din jurul cetăţii Salgo, dintre care cel mai reprezentativ era Săliştea (Magna Villa Valachicalis), fost sediu al scaunului cu acelaşi nume.

Poziţia geopolitică a zonei, situată la graniţa de sud a Transilvaniei cu Ţara Românească şi în proximitatea Sibiului, puternic centru meşteşugăresc şi comercial, au oferit Mărginimii Sibiului câteva trăsături definitorii. Astfel, localităţile şi-au dezvoltat o economie mixtă, bazată pe agricultură, creşterea animalelor şi meşteşuguri tradiţionale, cu pondere deosebită pe oierit; unele dintre ele au practicat oieritul transhumant, pastorii mărgineni conducând turmele de oi la Dunăre, în Dobrogea, până în Caucaz şi Peninsula Balcanică. Mărginenii au contribuit la dezvoltarea conştiinţei unităţii de neam şi de limbă a românilor de pe ambii versanţi ai Carpaţilor. Ei se caracterizează prin dinamism neobişnuit, sunt fiinţe întreprinzătoare, luptătoare, oameni cu simţ practic, buni gospodari, sobri şi de nădejde. Cea mai mare parte a satelor din zonă au păstrat puternice tradiţii spirituale şi etno-folclorice, dând acestor comunităţi o fizionomie aparte. Cadrul geografic încântător, puritatea naturii şi a oamenilor, accesibilitatea locurilor, bogăţia şi diversitatea patrimoniului cultural, fac din Mărginimea Sibiului o zonă cu un mare potenţial turistic.

Ţara Făgăraşului sau Ţara Oltului este una dintre cele mai mari şi mai bine individualizate depresiuni de contact ale Transilvaniei, mărginită la sud de Munţii Făgăraş şi Perşani şi la nord, nord-est de limitele sudice ale platoului Târnavelor; cursul viguros al Oltului o străbate de la est spre vest.

În ciuda lucrărilor pretenţioase pe care le presupunea, cultura viţei de vie constituie o ocupaţie foarte veche în unele zone din Ţara Oltului. Aproape fiecare gospodărie are astăzi câteva fire de viţă de vie întinse peste curte sau peste casă şi fiecare ţăran îşi prepară vinul singur.
Creşterea animalelor a fost ocupaţia de bază a sătenilor. Animalele erau scoase la păşunat: ciurda de vaci, boi şi bivoli, cai, turmele de oi sau cârduri de porci. Creşterea oilor, tradiţională în această regiune, se practică după obiceiul transhumanţei. Primăvara (la începutul lunii mai), turmele satului şi cele particulare îşi stabileau stânele în zonele de păşunat ale satului. Produsele obţinute (brânză, lână şi piei) erau transportate în sat, urmând a fi utilizate în gospodărie, iar surplusul comercializat. Oile rămâneau la stână până la prima zăpadă, când reveneau în sat. Ciobanii mai înstăriţi se asociau câte 2-3 şi plecau cu turmele în Banat sau în Bărăgan unde petreceau iarna.
Aproape toate lucrurile necesare gospodăriei şi casei se realizau prin meşterii satului, care învăţau şi practicau toate meşteşugurile necesare vieţii de zi cu zi.

Prelucrarea lemnului are o veche tradiţie în zona Făgăraşului. Uneltele utilizate în prelucrarea diferitelor esenţe lemnoase (fag, stejar, brad, paltin) sunt tradiţionale: securea, barda, dalta, tesla, scaunul cu cuţitoaie, sfredelul, ghelaul, compasul, etc. Ornamentarea lemnului, obţinută prin tehnicile de crestare şi incizie, este alcătuită dintr-un număr destul de redus de elemente geometrice, în compoziţia cărora se disting rozeta înscrisa în cerc, roata solară, cercul şi semicercul (acestea reprezentând cele mai vechi motive legate de străvechiul cult al soarelui), apoi bradul, liniile încrucişate şi frânte, romburile, funia împletită (torsada), dintele de lup şi imaginile vegetale stilizate. Aceste compoziţii întrunesc toate trăsăturile specifice artei populare româneşti, scoţând în relief frumuseţea şi însuşirile naturale ale esenţei lemnoase.
Meşteşugul olăritului are vechi tradiţii în zonă. Ornamentele sunt realizate cu mijloace tehnice simple – prin incizie, aplicare de material în relief şi prin colorare cu pensula sau cu cornul; decorul este dominat de elemente abstracte, astrale şi fitomorfe stilizate dispuse în frize, ghirlande sau pe sectoare verticale.
Alte două ocupaţii din zonă – meşteşugul încondeierii ouălor şi pictura pe sticlă – mai sunt practicate în zilele noastre doar de câteva persoane.

Ţara Făgăraşului este numită adesea "ţara brânzei". Caşul, urda, telemeaua, laptele şi smântâna păstrează în ele aromele plantelor de pe pajiştile muntoase. Un ospăţ pentru gurmanzi pregătit după specificul zonei ar putea consta în: supă de găină cu tăiţei , sarmale, miel umplut, preparat la cuptor sau la frigare, pastramă de oaie, carne de vânăt pregătită după reţete vânătoreşti.

"Ţara Bârsei" denumită şi "Depresiunea Curburii Carpatice" sau "Depresiunea Braşovului" este o regiune istorică şi etnografică din sud-estul Transilvaniei, cu oraşul Braşov cea mai importantă localitate. Denumirea provine de la râul Bârsa (Burzen), care se varsă în râul Olt.

Se remarcă tehnicile variate de prelucrare a lemnului din această zonă: prin cioplire, crestare, incizie, înfăşurare cu metal, pirogravură şi pictură (ultimele două procedee mai ales în cazul furcilor de tors din zona Săcele).
Mobilierul ţărănesc este decorat fie prin cioplire (în zona Bran), fie prin pictare policromă a unor motive florale, antropomorfe sau simbolice. Specifică Braşovului îi este lada braşoveană, solid făcută şi bogat ornamentată policrom. De asemenea, meşterii maghiari au fost renumiţi în secolul XIX pentru piesele de mobilă sculptate şi pictate, fabricate la Turcheş, în Săcele. Tot artei populare maghiare îi aparţin stâlpii funerari sculptaţi din Crizbav şi Apaţa.
Ornamentele pentru ţesăturile decorative se remarcă prin elementele geometrice cu reprezentări fitomorfe şi vărgi alternative. Coloritul specific Ţării Bârsei este roşu-vişiniu, albastru închis şi roşu cu negru pe alb, în cazul românilor, cu un specific aparte în cazul satelor brănene unde se întâlneşte vărgătura galben-portocalie.

Cele mai cunoscute obiceiuri din această zonă etnografică a Transilvaniei sunt: Borda este un obicei prin care se preţuieşte hărnicia oamenilor care au terminat secerişul. Specifică acestui obicei este cununa de spice, purtată de fete. Dărdaica, sărbătoare din Feldioara este legată de coacerea holdelor. Fete împodobite cu spice şi flori colindă casele gospodarilor, indiferent de etnie, cântând şi dansând „Taci dărdaică, nu mai plânge!". Târgul feciorilor din Săcele se organizează anual, în luna iulie. Alte obiceiuri ale maghiarilor sunt Lúdnyakszorítás (ruperea gâtului gâştei) şi Tyúknyakszorítás (ruperea gâtului găinii) la Crizbav şi Satul Nou, precum şi Kakasütés (împuşcatul cocoşului) în Săcele.