Pagina principalã > Criºana ºi Þara Moºilor
 
 

Regiunea Crişanei (partea de vest a ţării) reprezintă o sinteză de tradiţii populare aparţinând etniilor română, maghiară, sârbă şi germană. Printre tradiţiile specifice cele mai însemnate sunt nunţile-spre exemplu la nunta şvabilor se dansează vals şi polca, la cea a ungurilor ceardaşul, la bulgari si la sârbi kolo şi sitno, iar la români hora şi ardeleanca. Această regiune bogată în tradiţii atât de diferite, aparţinând populaţiilor română, maghiară, sârbă şi germană, dezvăluie un melanj armonios într-un ansamblu de obiceiuri specifice fiecărei etnii.Cele mai însemnate zone etnografice din această regiune sunt:

Ţara Moţilor
Ţara Zărandului
Ţara Oaşului
Sălaj

Ţara Moţilor, cunoscută şi ca Ţara de Piatră este o regiune etnogeografică din România situată în Munţii Apuseni, pe bazinul superior al râurilor Arieş şi Crişul Alb. Moţii mai sunt cunoscuţi şi sub numele de 'ţopi' (în germană 'Die Zopfen'). Moţii, după ocupaţiile lor principale, se împart în două categorii: Moţii propriu zişi, care se ocupă mai mult cu industria lemnului, şi Moţii minieri sau băieşii din împrejurimile Abrudului.
Moţul este fabricant de doniţe, ciubere, şindrile şi cercuri de legat vasele. El este în acelaşi timp un priceput dulgher şi constructor de poduri, mai ales cei din comuna Sohodol. Cu fabricarea ciuberelor şi doniţelor, ca şi cu cercuitul, se îndeletnicesc mai cu seama locuitorii satelor Vidra de Sus, de Mijloc si de Jos, Neagra, Ponorel, Albac, Scărişoara si Secătura. Cei din Albac mai fac şi scânduri, grinzi şi laturi, iar Bistrenii şi Certejenii şindile. Locuitorii din Albac-Arada, azi numită Horia, sunt iscusiţi constructori de joaghere sau ferăstraie. Mulţi dintre aceşti locuitori se mai ocupă şi cu fabricarea de pieptare şi cojoace. Ei se numesc cojocari sau suci (de la cuvântul unguresc szűcs).
Moţii, care practică fabricarea ciuberelor, doniţelor şi a cercurilor, se numesc văsari. În casa fiecărui moţ, construită din bârne de brad sau de fag şi acoperită cu şindilă, nu lipseşte pe laviţa, pat şi masa, nici scaunul de văsărit, un fel de rindea, cu ajutorul căreia cioplesc şi fasonează lemnul.
Văsarii îşi comercializează marfa pe la târguri şi prin sate iar cu banii câştigaţi îşi cumpără bucate (porumb, grâu şi secară), pe care le încarcă în căruţe sau pe cai şi le aduc familiei. Situaţia cea mai precară o au cercuitorii, care, în general, nu au altă avere decât un cal, pe care încarcă cercurile şi pleacă prin ţară ca să-şi vândă marfa, înlocuind-o la întoarcere cu 3 sau 4 saci de cereale. Cei mai înstăriţi, formează convoaie de câte 3-10 căruţe,cu care, după ce le încarcă bine cu ciubere, doniţe si tocuri de răşină (de brad), pleacă să le vândă în ţară şi chiar peste hotare, în ţări precum Ungaria.
În satele zonei se întâlneşte o mare bogăţie de elemente străvechi, specifice civilizaţiei şi culturii poporului român, cum sunt, de pildă, şura poligonală, colna şi alte acareturi gospodăreşti caracteristice Ţării Moţilor, arhitectura populară, gospodării şi case tradiţionale, precum şi un valoros patrimoniu de piese etnografice şi de artă populară.
Este renumit de asemenea, Târgul de fete de pe muntele Găina organizat anual la 20 iulie, unde se pot vedea diverse produse meşteşugăreşti, printre care multe cu deosebite calităţi artistice, aduse de meşteşugarii şi creatorii din judeţ sau din judeţele limitrofe. La târg, pe lângă obişnuiţii vizitatori participă şi formaţii de artişti din toată ţara.

Ţara Zărandului Întinsă pe versantul vestic al Munţilor Apuseni, de-o parte şi de alta a Crişului Alb această zonă reprezintă una dintre cele mai bogate rezervaţii de tradiţii arhaice româneşti.

Tot ce aveţi de făcut este să vă opriţi puţin din goana maşinii. Oamenii pe care îi veţi cunoaşte aici s-au încăpăţânat secole de-a rândul să păstreze munca şi legea morală ca cea dintâi carte. Într-un ţinut deloc bogat – în care pâinea este un vis, zărandenii s-au îndeletnicit cu cărăuşia şi prelucrarea lemnului, fiind meşteri pricepuţi de unelte precum – furci, ciubere şi doniţe
În fiecare an au loc mai multe manifestări cultural-artistice: Festivalul concurs Comori Folclorice, pentru tarafuri şi grupuri instrumentale (Brad), Târgul meşterilor populari (Deva şi Obarsa, comuna Tomeşti); Festivalul concurs pentru tineri solişti de muzică populară Felician Fărcaşu, în cadrul serbărilor naţionale de la Tebea (Brad şi Tebea), Pe urmele lui Horea, Cloşca şi Crişan (sat Curechiu, comuna Bucuresci).
Numeroşi artizani şi creatori populari, continuă dezvoltarea meseriilor moştenite din generaţie în generaţie. Printre aceştia, cei mai reprezentativi sunt: meşterii olari din satul Obarsa, comuna Tomeşti; Banciu Cornel-butoaie/ciubere, sat Dobrot, comuna Tomeşti; Mates Petru-instrumente muzicale, sat Dumbrava de Sus, comuna Ribita; Dusan Monica- pictură icoane, ouă încondeiate, Ribita; Leah Elena-cusături/ţesături, Buces. Atelierele de lucru sunt deschise publicului.

Ţara Oaşului (sau Depresiunea Oaşului) este o depresiune în Munţii Oaşului, aflată în judeţul Satu Mare. Păstrători ai unor valori etno-culturale autentice, oşenii au reuşit să transmită din generaţie în generaţie ceea ce are mai de preţ un popor: limba, portul şi datinile strămoşeşti. Ţara Oaşului a devenit celebră prin portul popular, prin arta, muzica şi dansul specific practicate cu ocazia unor evenimente deosebite cum ar fi: nunţi, hore, şezători, sâmbre, lăutul torturilor şi alte sărbători.
Casa oşenească străveche este construită din lemn, cu acoperiş de şindrilă sau paie, înalt şi ţuguiat, cu "târnaţul" (pridvorul) sprijinit pe "suliţi" şi cu "vraniţa" (poarta mare de la curte) sculptată artistic în lemn de stejar.
Portul oşenesc se distinge prin originalitate, colorit şi ornament. Nelipsite oşeanului sunt clopul împodobit cu mărgele sau pene şi straiţa ornamentată într-o policromie deosebită cu motive geometrice sau vegetale. Pantalonii largi de vară sau cioarecii strâmţi şi gubele negre sau albe purtate iarna se păstrează din vremea dacilor. Portul femeiesc este caracterizat de aceeaşi prospeţime, vioiciune şi originalitate: cămaşa viu colorată este lucrată cu ornamente geometrice sau florale, iar şorţul înflorat, este de obicei pe fond galben sau roşu. Deosebite sunt împletitura şi cununa de mărgele purtate de mirese.

Dansurile oşeneşti "Roata" şi "Miresele" animate de ritmul sacadat al "ceterii" (viorii), de "ţâpurituri" (strigături) şi bătăi din palme, sunt inconfundabile. Din repertoriul de dans al Oaşului se cunoaşte şi "danţul" feciorilor cu fetele în coloană de perechi şi roata feciorilor din categoria dansurilor pe verticală.
Nunta din Ţara Oaşului reprezintă unul din elementele cele mai spectaculoase ale culturii populare din nord-vestul Transilvaniei. Pregătit din timp de tineri şi de părinţi, acest moment este polivalent, având implicaţii în viaţa socială a comunităţii, în sistemul de moştenire a averii, în viaţa economică a familiilor în cauză. Nunta constituie, în primul rând, un rit de trecere, fapt ce presupune efectuarea unor gesturi şi acte rituale bine stabilite prin tradiţie: pregătirea zestrei, a costumelor, alegerea nănaşilor, chemarea la nuntă, confecţionarea steagului de nuntă, despărţirile, cununia, actele magice cu rol augural, ospăţul propriu-zis şi strângerea darurilor, toate acestea însoţite de ţâpurituri, oraţii, cântece şi dansuri.

Aşezat în partea de nord-vest a României, în zona de trecere dintre Carpaţii Apuseni şi Carpaţii Orientali, judeţul Sălaj are o suprafaţă de 3.800 kilometri pătraţi. Se învecinează cu judeţele Satu Mare şi Maramureş la nord, Bihor la vest şi sud-vest şi cu judeţul Cluj la sud-vest.

Sălajul este o zonă de dealuri şi depresiuni situate pe cursul văilor Almaşului, Agrijului, Someşului, Sălajului, Crasnei şi Barcăului şi se remarcă printr-o îmbinare armonioasă a formelor de relief.

Zestrea monumentelor de arhitectură din judeţ este deosebit de bine reprezentată de bisericile de lemn, în număr de 68, datând din secolele XV-XVIII, lucrări de arhitectură populară de inestimabilă valoare. Cele mai frumoase biserici pot fi admirate la Fildu de Sus (biserică datând din 1727, remarcabilă prin eleganţa siluetei şi frumuseţea decoraţiilor), Păuşa, Poarta Sălajului, Baica, Dragu, Sânmihaiu Almaşului, Fodora, Lozna, Răstoci, Ulciug şi altele. Sălajul este o vatră folclorică ce se încadrează în spaţiul folcloric al „Ţării Silvaniei". Ca peste tot în Sălaj, cele mai multe creaţii literare aparţin genului liric, exprimând o gamă largă de sentimente care au frământat sufletul acestor locuitori: dragostea şi dorul pentru cei dragi, bucuria şi veselia, durerea şi suferinţa (L. Ghergariu, 1973)
Obiceiurile tradiţionale legate de succesiunea anotimpurilor, de moartea şi renaşterea vegetaţiei, sunt cunoscute sub numele de obiceiuri calendaristice, iar cele legate de naşterea omului, de nuntă sau înmormântare sunt numite obiceiuri ale vieţii. Multe dintre obiceiuri se mai păstrează şi astăzi în Sălaj: „Pusul moşului şi a babei" se practică în preajma sărbătorilor de iarnă. Pregătiţi în taină, din cârpe, paie şi haine vechi, aşezate pe un schelet simplu de lemn, „moşii" şi „babele" erau duşi noaptea şi aşezaţi la poartă sau într-un copac înalt la casele unde se aflau „feciori bătrâni" şi „fete care tăt aleg", cu scopul de a-i grăbi să se căsătorească în „câşlegile" care urmau sărbătorii „Naşterii Domnului". În câteva ceasuri, tot satul afla numele celor ce urmau să se căsătorească".„Pluguşorul" s-a păstrat şi transmis de-a lungul timpului, ca obicei legat de Anul Nou, prilej pentru copii de a ura gazdelor belşug şi sănătate. Urarea era rostită la fereastra casei şi însoţită de sunetul clopoţeilor şi „împuşcăturilor"de bici („zd'ici"). Copiii primeau în dar bani sau fructe. „Sorcova" e un obicei pătruns recent şi practicat de fete.„Strigatul din deal" a fost un obicei îndrăgit de tineri, fiind prezent şi astăzi, fără a avea amploarea de altădată. „Danţu' la şură" s-a ţinut până în anii 60 ai secolului nostru. După slujba religioasă, cu excepţia zilelor de post, lumea se aduna la „danţ". Acesta era organizat la casa unui gospodar cu şură spaţioasă de către un „t'izeş" care angaja şi ceteraşi. „Umblatul cu chiraleisa" s-a practicat până spre mijlocul veacului XX, în ziua de Bobotează.
„Sânzienele" marchează solstiţiul de vară. În ajunul acestei sărbători, copiii adunau de pe câmp flori de sânziene, pe care le împleteau în coroniţe şi le aruncau pe acoperişul casei, câte una pentru fiecare membru al familiei. Se credea că cele care cădeau anunţau ordinea în care vor muri membrii acelei familii, de-a lungul unui an.

 
 
 




 
  •  DirectWeb © 2011
DirectWeb Webdesign Printdesign