Pagina principală > Ținutul Secuiesc
 
 

Prin Ținutul Secuiesc se înțelege vechile scaune secuiești din Transilvania: Covasna de azi, Harghita și județul Mureș. În perioada medievală suprafața Ținutului Secuiesc era compusă din așa numitele scaune, care în acea perioadă purtau următoarele nume: Scaunul Mureșului, Scaunul Odorheiului, Scaunul Ciucului și Trei Scaune.

Ținutul Secuiesc este delimitat de evidente granițe naturale, izolând locuitorii de tot ce se află în afara ținutului? Obiceiurile populare strămoșești s-au păstrat nealterate în interiorul hotarelor cu întreaga încărcătură, specificitate, limbă și port. Acesta este și motivul pentru care secuiul își numește țara cu demnitate: Ținutul Secuiesc -Țara Secuilor.
Secuii au inclusiv o scriere proprie care este cunoscută cu denumirea de scriere runică secuiască. În general, scrierea runică se realiza prin dăltuire în lemn, activitate care a determinat și apariția numelui scrisului în limba maghiară – rovásírás, un scris realizat de la dreapta la stânga. Semnele au și un caracter decorativ, din acest motiv ele erau folosite și ca elemente de ornament. În această regiune porțile secuiești au o splendoare specifică. În general există o poartă separată, destinată vehiculelor și o poartă destinată persoanelor. Cele două porți sunt legate într-un întreg. Astfel, poarta poate fi și acoperită. Specificitatea formei este dată de boltă, care poate fi întâlnită sub 3 tipuri diferite. Porțile secuiești se remarcă și prin inscripțiile caracteristice. În acest sens iată câteva exemple elocvente: „Pace musafirului, Binecuvântare drumețului"„Dacă ale tale intenții-s bune poarta ți-e deschisă, altfel să ai calea bătută"„Gazda porții e un ospitalier, care cu brațele deschise își așteaptă drumețul".
La secui tradițiile sunt încă puternic înrădăcinate în conștiința lor: aici se mențin vii tradițiile cu încărcătura lor rituală care se desfășoară întocmai și azi: Nunți sătești, Lăsata Secului, Sărbătoarea Paștelui și Hramurile. Cu aceste ocazii sunt evidențiate porturile populare purtate cu drag și de către tineri.
Gastronomia secuiască se bazează pe câteva produse alimentare de bază: cartofi, varză, carne de porc și reflectă vremea aspră și frigurile năprasnice de iarnă din regiune. Sunt recunoscute bunătățile culinare pregătite cu prilejul tăiatului porcului, ca de exemplu: slănina, cârtaboșii, carne prăjită conservată în borcane. Înaintea apariției cartofului alimentele de bază erau meiul și secara. Cel mai apreciat condiment este chimionul din care prin prăjire în ulei se pregătește ciorba de chimion. Din chimion se pregătește și „Chimionul Secuiesc", care e de fapt o băutură spirtoasă. Cel mai larg răspândit desert este „Kürtöskolács", care și-a primit numele de la hornul sobei, întrucât secuii numesc hornul sobei „Kürtőcső". Astfel, „Kürtöskolács" este de mărimea lemnului de foc de sobă, prăjitura ce respectă inclusiv diametrul acestuia. Așadar, „Kürtöskolács", este numit acel aluat dospit care este învârtit în jurul unui lemn cilindric, ce este rostogolit în zahăr, iar în timpul coacerii zahărul se topește căpătând o culoare de caramel, dând strălucire prăjiturii.

Trei Scaune
Scaunul Odorheiului
Scaunul Mureșului
Scaunul Ciucului

Trei Scaune se află în colțul sud-estic al Ținutului Secuiesc. Sunt așezate peste 90 de sate pe suprafața de odinioară a regiunii Trei Scaune. După un aforism se spune că un secui i-a cerut lui Dumnezeu să-i dea doar o suprafață pe care să încapă trei scaune. Când Dumnezeu i-a înfăptuit dorința, vicleanul său rob a ars cele trei scaune și cu cenușa lor a reușit să împrejmuiască o suprafață destul de mare. Această suprafață, delimitată cu cenușă, a numit-o Trei Scaune.

Trei Scaune n-a fost etnografic niciodată o imagine unitară. Prin cele mai importante transformări a trecut Scaunul Șepși, însă cea mai arhaică zonă este considerată Scaunul Orbai. Scaunul Kézdi (actualul oraș Târgu Secuiesc și împrejurimile), precum și împrejurimile Baraoltului se află printre regiunea cu cele mai multe tradiții, în care se manifestă cele mai vechi obiceiuri, iar arta populară este la ea acasă.
Aceste meleaguri sunt recunoscute prin arta populară specifică, prelucrarea lemnului, activități în domeniul textil și meșteșugurile cu argilă care joacă și azi un rol important în viața locuitorilor.
Printre meșteșugurile de prelucrare a lemnului care s-au impus se află inclusiv pictura mobilei, lăzile sculptate, dăltuite cu decorații. Culoarea de bază a mobilei vopsite la Tg. Secuiesc este de un verde închis sau albastru închis, peste care se picta coroana cu nuanțe vii și laleaua cu petale împletite. În Scaunul Orbai lăzile realizate și decorate prin sculptură erau de culoare roșie vie și verde deschis sau albastru deschis, care erau decorate cu garoafe și trandafiri.
Mobila vopsită era un produs renumit al zonei din jurul Baraoltului, prin care astfel au fost salvate comoara ornamentală și lumea formelor specifice Scaunului Odorhei, conturând astfel stilul propriu, prin care s-a făcut cunoscut. Inclusiv cioplirea lemnului a fost o îndeletnicire renumită, ce s-a regăsit și în această zonă la nivelul porților secuiești specifice de altfel nu doar odorheienilor, menținându-se până în zilele noastre.
Arta populară din regiunea Trei Scaune, prin particularitățile sale în cadrul culturii Ținutului Secuiesc, este reprezentativă prin nuanța pe care o promovează, același lucru putem afirma și despre obiceiurile populare. Cele mai bine păstrate/conservate tradiții, ce se manifestă și azi, sunt cele specifice sărbătorilor precum Lăsata Secului. Secuiul din Trei Scaune se regăsește cel mai bine în aforisme și prin glumele cu care sunt încântați participanții la Lăsata Secului.
Obiceiurile de Paște au o anumită particularitate, cu acest prilej sunt evidențiate intensiv ca un obicei specific ocolirea hotarelor și udatul. Ocolirea hotarelor are caracter magic, astfel fiind asigurată protecția acestora iar prin intermediul rugăciunilor se realizează inclusiv legătura sacrală cu locul respectiv. Totodată, prin aceste manifestări vesele,însoțite de cântece în căruțe se conștientizează și în rândul tinerilor amplasarea hotarelor.
Obiceiurile de crăciun sunt într-o fază latentă, multe dintre ele fiind uitate în Trei Scaune.
Dintre obiceiurile religioase cel mai bine s-a păstrat pelerinajul hramului. Pentru catolicii din zona superioară a regiunii Trei Scaune s-au format locuri de pelerinaj cu prilejul hramului, cel mai important fiind cel de lângă Sânziene.

Scaunul Odorheiului este unul dintre scaunele secuiești de odinioară ca ținut independent. Este așezat în vestul Ținutului Secuiesc, delimitat de Homorodul Mare și Homorodul Mic, praiele din Vărșag, respectiv celelalte ape afluente.
Estetica și funcționalitatea construcțiilor populare au fost de fiecare dată combinate. Cea mai importantă funcție a casei familiale a fost să asigure condiții de viață decente, dar în același timp și crearea unui climat propice unei familii numeroase. Construcția era inacceptabilă fără decorațiuni. Pe grindă erau gravate înscrisuri, pe stâlpurile turnulețului se află dăltuite ornamente, iar decorațiunile fațadei prin diferite tehnici de construcții făceau posibilă realizarea simbolurilor. Astfel, dincolo de caracterul de locuință, casa avea și funcția de delimitare a proprietarului în societate, conferindu-i statutul social ocupat în comunitate.
În conștiința secuiască o gospodărie fără porți specifice este de neconceput, acestea conferind prin varietatea lor o imagine pitorească străzii; în Scaunul Odorhei, localitatea Satu Mare este cea mai reprezentativă din acest punct de vedere, fiindcă în sat, prin recunoașterea valorilor arhitecturale tradiționale ale porților, ele sunt prețuite pentru viitor sau pentru generațiile viitoare.
Cioplirea, dăltuirea lemnului, împletitul coșurilor, ceramica reprezintă ocupații care treptat s-au transformat din meșteșuguri în meserii artizanale și astfel anumite sate s-au transformat în centre cu aceste domenii de activitate.
Produsele meșteșugărești din regiune reflectă atât talentul și abilitățile meșteșugarilor cât și stilul și poziția socială ale proprietarilor acestora. Decorațiunea poate fi întâlnită inclusiv pe mijloacele de lucru obișnuite, nu numai pe obiectele distinse. În afară de funcția primordială a decorațiunilor acestea au fost folosite pe obiectele de uz casnic și cu scopuri magice. Pălăriile din paie și împletiturile se găseau în comerț și în afara hotarelor Ținutului Secuiesc. Cea mai vizitată localitate din Scaunul Odorhei este și azi Corundul, sat cunoscut ca un centru al îndeletnicirilor ceramice, datorită cărora a fost posibilă dezvoltarea turismului.

Scaunul Mureșului este o zonă independentă și unul dintre vechile scaune secuiești a cărui reședință a fost orașul Tg. Mureș. Scaunul Mureșului este situat pe malurile a trei râuri: Mureș, Niraj și Târnava Mică. Nirajul și Târnava Mică sunt râuri adiacente ale Mureșului, iar în amonte râul dominant e Muntele „Bekecs" (muntele „sfânt" al Scaunului Mureșului). „Atât din punct de vedere ornitologic, cât și din punct de vedere hidrografic, așezarea Scaunului Mureșului are condiții favorabile, aici fiind acea zona a secuimii care are o climă blândă și totodată este zona cea mai fertilă din punct de vedere agricol. Aici aproape că se împletesc înmănunche spicele de grâu aurii ale lui „Ceres" cu ciorchinele de struguri ale lui „Bachus"; Aici găsim un pământ prielnic recoltelor și totodată o zonă prielnică viticulturii,"scria Orbán Balázs.

Un obicei specific zonei este ocolirea hotarului. În a doua zi de Paști începe stropitul în acompaniamentul muzicanților. Scaunul Mureșului are cea mai bogată cultură a dansului din Ținutul Secuiesc. Pe lângă dansul secuiesc de recrutare, această regiune este și locul de proveniență al învârtitei specifice Scaunului Mureșului, și tot aici apare pentru prima dată specificitatea dansului ceardaș cu coloristica mișcărilor secuiești sau dansul ceardaș țigănesc.

Scaunul Ciucului sau Țara Ciucului este bazinul închis între brazii înalți ai Harghitei și ai Carpaților Meridionali. Ciucul și Gheorgheniul sunt zonele secuimii care potrivit bibliografiei etnografice de specialitate, sunt considerate zone importante în păstrarea tradițiilor. După cum se știe, Scaunul Ciucului este polul frigului din Ardeal (și România): este o curiozitate din punct de vedere climatic. Acest lucru se datorează faptului că este un bazin închis, unde inversiile de temperatură sunt foarte frecvente, aerul rece se adună în valea Oltului, pe când munții din împrejurimi au un aer mai cald chiar și iarna.

Zona Ciucului este țara apelor minerale și a mofetelor, unde întâlnim o gamă variată de ape carbogazoase cu conținut de fier, săruri minerale alcaline, precum și ape minerale cu efecte terapeutice radio-active. Locuitorii din zonă folosesc de sute de ani puțurile de apă minerală și mofetele în scopuri curative. În satele acestei zone există încă o serie de obiceiuri. Aproape în fiecare regiune se păstrează Lăsata Secului. Unde nu există acest obicei vom întâlni cel puțin organizarea de baluri. În câteva sate din regiunea Ciucului de jos, Ciucului de Sus și a Gheorgheniului există încă tradiția vegherii mormântului sfânt în vinerea mare și în cele mai multe locuri s-a revigorat tradiția ocolirii hotarului în ziua de Paști.
Amintirea țesutului de covoare este păstrată de covorul ciucan vopsit. Importante centre de olărit au existat în Dănești și Mădăraș. Covoare vopsite și cergi s-au confecționat până la sfârșitul secolului al XIX-lea. În unele zone mai izolate din Zona Ciucului și a Casinului și în zilele noastre se mai țes covoare vopsite din lână, cuverturi.
În zonele răsfirate ale Ciucului trăiesc Ceangăii din Ghimeș. Aceștia s-au stabilit la granițele Moldovei și Ardealului, în zona de izvor a râului Trotuș. Aici nu există așa numitele sate compacte, ci doar case răsfirate care se împart în „părâuri". Adesea acestea își primesc numele de la câte un nume de familie (de exemplu: părâul Antalilor).
Potrivit Ceangăilor din Ghimeș,strămoșii lor s-au refugiat în această zonă, încercând să scape de recrutare, numele de ceangău născându-se din acest fapt: a ceangăi = a pleca din comunitate. Asemănarea portului lor cu cel al ceangăilor din Moldova este explicată tot prin faptul că erau nevoiți să se ascundă, în trecut acesta fiind creat și folosit pentru a nu fi recunoscuți de cei care îi urmăreau. Un specific al stilului de viață ceangăiesc este traiul la colibă. În fiecare primăvară cei din Ghimeș se mutau în locuința de vară mai apoi toamna, în jurul zilei de sfântul Mihai, se reîntorceau la vatra de iarnă. Principala lor preocupare era creșterea animalelor în munți și prelucrarea lemnului. Datorită poziției lor de graniță și-au creat o cultură proprie, care include numeroase nuanțe carpatice, dar și moldovenești. În ciuda faptului că satele lor sunt destul de răsfirate cultura lor rămâne unitară. Au un folclor străvechi extrem de bogat, iar obiceiul dansului popular cuprinde o gamă extrem de variată. Principala formă de petrecere a ceangăilor din Ghimeș a fost dansul. Specialiștii etnografi consideră că există circa 35 de evenimente în cadrul cărora se dansează și aproximativ 30 de feluri de dans. Instrumentul principal al muzicienilor țărani este gordonca.

 
 
 




 
  •  DirectWeb © 2011
DirectWeb Webdesign Printdesign