Pagina principală > Crișana și Țara Moșilor
 
 

Regiunea Crișanei (partea de vest a țării) reprezintă o sinteză de tradiții populare aparținând etniilor română, maghiară, sârbă și germană. Printre tradițiile specifice cele mai însemnate sunt nunțile-spre exemplu la nunta șvabilor se dansează vals și polca, la cea a ungurilor ceardașul, la bulgari si la sârbi kolo și sitno, iar la români hora și ardeleanca. Această regiune bogată în tradiții atât de diferite, aparținând populațiilor română, maghiară, sârbă și germană, dezvăluie un melanj armonios într-un ansamblu de obiceiuri specifice fiecărei etnii.Cele mai însemnate zone etnografice din această regiune sunt:

Țara Moților
Țara Zărandului
Țara Oașului
Sălaj

Țara Moților, cunoscută și ca Țara de Piatră este o regiune etnogeografică din România situată în Munții Apuseni, pe bazinul superior al râurilor Arieș și Crișul Alb. Moții mai sunt cunoscuți și sub numele de 'țopi' (în germană 'Die Zopfen'). Moții, după ocupațiile lor principale, se împart în două categorii: Moții propriu ziși, care se ocupă mai mult cu industria lemnului, și Moții minieri sau băieșii din împrejurimile Abrudului.
Moțul este fabricant de donițe, ciubere, șindrile și cercuri de legat vasele. El este în același timp un priceput dulgher și constructor de poduri, mai ales cei din comuna Sohodol. Cu fabricarea ciuberelor și donițelor, ca și cu cercuitul, se îndeletnicesc mai cu seama locuitorii satelor Vidra de Sus, de Mijloc si de Jos, Neagra, Ponorel, Albac, Scărișoara si Secătura. Cei din Albac mai fac și scânduri, grinzi și laturi, iar Bistrenii și Certejenii șindile. Locuitorii din Albac-Arada, azi numită Horia, sunt iscusiți constructori de joaghere sau ferăstraie. Mulți dintre acești locuitori se mai ocupă și cu fabricarea de pieptare și cojoace. Ei se numesc cojocari sau suci (de la cuvântul unguresc szûcs).
Moții, care practică fabricarea ciuberelor, donițelor și a cercurilor, se numesc văsari. În casa fiecărui moț, construită din bârne de brad sau de fag și acoperită cu șindilă, nu lipsește pe lavița, pat și masa, nici scaunul de văsărit, un fel de rindea, cu ajutorul căreia cioplesc și fasonează lemnul.
Văsarii își comercializează marfa pe la târguri și prin sate iar cu banii câștigați își cumpără bucate (porumb, grâu și secară), pe care le încarcă în căruțe sau pe cai și le aduc familiei. Situația cea mai precară o au cercuitorii, care, în general, nu au altă avere decât un cal, pe care încarcă cercurile și pleacă prin țară ca să-și vândă marfa, înlocuind-o la întoarcere cu 3 sau 4 saci de cereale. Cei mai înstăriți, formează convoaie de câte 3-10 căruțe,cu care, după ce le încarcă bine cu ciubere, donițe si tocuri de rășină (de brad), pleacă să le vândă în țară și chiar peste hotare, în țări precum Ungaria.
În satele zonei se întâlnește o mare bogăție de elemente străvechi, specifice civilizației și culturii poporului român, cum sunt, de pildă, șura poligonală, colna și alte acareturi gospodărești caracteristice Țării Moților, arhitectura populară, gospodării și case tradiționale, precum și un valoros patrimoniu de piese etnografice și de artă populară.
Este renumit de asemenea, Târgul de fete de pe muntele Găina organizat anual la 20 iulie, unde se pot vedea diverse produse meșteșugărești, printre care multe cu deosebite calități artistice, aduse de meșteșugarii și creatorii din județ sau din județele limitrofe. La târg, pe lângă obișnuiții vizitatori participă și formații de artiști din toată țara.

Țara Zărandului Întinsă pe versantul vestic al Munților Apuseni, de-o parte și de alta a Crișului Alb această zonă reprezintă una dintre cele mai bogate rezervații de tradiții arhaice românești.

Tot ce aveți de făcut este să vă opriți puțin din goana mașinii. Oamenii pe care îi veți cunoaște aici s-au încăpățânat secole de-a rândul să păstreze munca și legea morală ca cea dintâi carte. Într-un ținut deloc bogat – în care pâinea este un vis, zărandenii s-au îndeletnicit cu cărăușia și prelucrarea lemnului, fiind meșteri pricepuți de unelte precum – furci, ciubere și donițe
În fiecare an au loc mai multe manifestări cultural-artistice: Festivalul concurs Comori Folclorice, pentru tarafuri și grupuri instrumentale (Brad), Târgul meșterilor populari (Deva și Obarsa, comuna Tomești); Festivalul concurs pentru tineri soliști de muzică populară Felician Fărcașu, în cadrul serbărilor naționale de la Tebea (Brad și Tebea), Pe urmele lui Horea, Cloșca și Crișan (sat Curechiu, comuna Bucuresci).
Numeroși artizani și creatori populari, continuă dezvoltarea meseriilor moștenite din generație în generație. Printre aceștia, cei mai reprezentativi sunt: meșterii olari din satul Obarsa, comuna Tomești; Banciu Cornel-butoaie/ciubere, sat Dobrot, comuna Tomești; Mates Petru-instrumente muzicale, sat Dumbrava de Sus, comuna Ribita; Dusan Monica- pictură icoane, ouă încondeiate, Ribita; Leah Elena-cusături/țesături, Buces. Atelierele de lucru sunt deschise publicului.

Țara Oașului (sau Depresiunea Oașului) este o depresiune în Munții Oașului, aflată în județul Satu Mare. Păstrători ai unor valori etno-culturale autentice, oșenii au reușit să transmită din generație în generație ceea ce are mai de preț un popor: limba, portul și datinile strămoșești. Țara Oașului a devenit celebră prin portul popular, prin arta, muzica și dansul specific practicate cu ocazia unor evenimente deosebite cum ar fi: nunți, hore, șezători, sâmbre, lăutul torturilor și alte sărbători.
Casa oșenească străveche este construită din lemn, cu acoperiș de șindrilă sau paie, înalt și țuguiat, cu "târnațul" (pridvorul) sprijinit pe "suliți" și cu "vranița" (poarta mare de la curte) sculptată artistic în lemn de stejar.
Portul oșenesc se distinge prin originalitate, colorit și ornament. Nelipsite oșeanului sunt clopul împodobit cu mărgele sau pene și straița ornamentată într-o policromie deosebită cu motive geometrice sau vegetale. Pantalonii largi de vară sau cioarecii strâmți și gubele negre sau albe purtate iarna se păstrează din vremea dacilor. Portul femeiesc este caracterizat de aceeași prospețime, vioiciune și originalitate: cămașa viu colorată este lucrată cu ornamente geometrice sau florale, iar șorțul înflorat, este de obicei pe fond galben sau roșu. Deosebite sunt împletitura și cununa de mărgele purtate de mirese.

Dansurile oșenești "Roata" și "Miresele" animate de ritmul sacadat al "ceterii" (viorii), de "țâpurituri" (strigături) și bătăi din palme, sunt inconfundabile. Din repertoriul de dans al Oașului se cunoaște și "danțul" feciorilor cu fetele în coloană de perechi și roata feciorilor din categoria dansurilor pe verticală.
Nunta din Țara Oașului reprezintă unul din elementele cele mai spectaculoase ale culturii populare din nord-vestul Transilvaniei. Pregătit din timp de tineri și de părinți, acest moment este polivalent, având implicații în viața socială a comunității, în sistemul de moștenire a averii, în viața economică a familiilor în cauză. Nunta constituie, în primul rând, un rit de trecere, fapt ce presupune efectuarea unor gesturi și acte rituale bine stabilite prin tradiție: pregătirea zestrei, a costumelor, alegerea nănașilor, chemarea la nuntă, confecționarea steagului de nuntă, despărțirile, cununia, actele magice cu rol augural, ospățul propriu-zis și strângerea darurilor, toate acestea însoțite de țâpurituri, orații, cântece și dansuri.

Așezat în partea de nord-vest a României, în zona de trecere dintre Carpații Apuseni și Carpații Orientali, județul Sălaj are o suprafață de 3.800 kilometri pătrați. Se învecinează cu județele Satu Mare și Maramureș la nord, Bihor la vest și sud-vest și cu județul Cluj la sud-vest.

Sălajul este o zonă de dealuri și depresiuni situate pe cursul văilor Almașului, Agrijului, Someșului, Sălajului, Crasnei și Barcăului și se remarcă printr-o îmbinare armonioasă a formelor de relief.

Zestrea monumentelor de arhitectură din județ este deosebit de bine reprezentată de bisericile de lemn, în număr de 68, datând din secolele XV-XVIII, lucrări de arhitectură populară de inestimabilă valoare. Cele mai frumoase biserici pot fi admirate la Fildu de Sus (biserică datând din 1727, remarcabilă prin eleganța siluetei și frumusețea decorațiilor), Păușa, Poarta Sălajului, Baica, Dragu, Sânmihaiu Almașului, Fodora, Lozna, Răstoci, Ulciug și altele. Sălajul este o vatră folclorică ce se încadrează în spațiul folcloric al „Țării Silvaniei". Ca peste tot în Sălaj, cele mai multe creații literare aparțin genului liric, exprimând o gamă largă de sentimente care au frământat sufletul acestor locuitori: dragostea și dorul pentru cei dragi, bucuria și veselia, durerea și suferința (L. Ghergariu, 1973)
Obiceiurile tradiționale legate de succesiunea anotimpurilor, de moartea și renașterea vegetației, sunt cunoscute sub numele de obiceiuri calendaristice, iar cele legate de nașterea omului, de nuntă sau înmormântare sunt numite obiceiuri ale vieții. Multe dintre obiceiuri se mai păstrează și astăzi în Sălaj: „Pusul moșului și a babei" se practică în preajma sărbătorilor de iarnă. Pregătiți în taină, din cârpe, paie și haine vechi, așezate pe un schelet simplu de lemn, „moșii" și „babele" erau duși noaptea și așezați la poartă sau într-un copac înalt la casele unde se aflau „feciori bătrâni" și „fete care tăt aleg", cu scopul de a-i grăbi să se căsătorească în „câșlegile" care urmau sărbătorii „Nașterii Domnului". În câteva ceasuri, tot satul afla numele celor ce urmau să se căsătorească".„Plugușorul" s-a păstrat și transmis de-a lungul timpului, ca obicei legat de Anul Nou, prilej pentru copii de a ura gazdelor belșug și sănătate. Urarea era rostită la fereastra casei și însoțită de sunetul clopoțeilor și „împușcăturilor"de bici („zd'ici"). Copiii primeau în dar bani sau fructe. „Sorcova" e un obicei pătruns recent și practicat de fete.„Strigatul din deal" a fost un obicei îndrăgit de tineri, fiind prezent și astăzi, fără a avea amploarea de altădată. „Danțu' la șură" s-a ținut până în anii 60 ai secolului nostru. După slujba religioasă, cu excepția zilelor de post, lumea se aduna la „danț". Acesta era organizat la casa unui gospodar cu șură spațioasă de către un „t'izeș" care angaja și ceterași. „Umblatul cu chiraleisa" s-a practicat până spre mijlocul veacului XX, în ziua de Bobotează.
„Sânzienele" marchează solstițiul de vară. În ajunul acestei sărbători, copiii adunau de pe câmp flori de sânziene, pe care le împleteau în coronițe și le aruncau pe acoperișul casei, câte una pentru fiecare membru al familiei. Se credea că cele care cădeau anunțau ordinea în care vor muri membrii acelei familii, de-a lungul unui an.

 
 
 




 
  •  DirectWeb © 2011
DirectWeb Webdesign Printdesign